În ultimele decenii, sistemele educaționale din întreaga lume au fost supuse unor presiuni semnificative, venite atât din interiorul societății, cât și din exteriorul acesteia. Pandemia de COVID-19 a accelerat o serie de schimbări și a adus în prim-plan o întrebare fundamentală: se află educația într-o criză profundă sau într-un proces de transformare inevitabil și necesar? Răspunsul nu este simplu, însă o analiză atentă a contextului actual scoate la iveală atât semnele unei crize reale, cât și oportunitățile de reinventare a educației pentru secolul XXI.
Considerații cu privire la necesitatea studierii istoriei locale în școală
Sistemul de învățământ reprezintă o componentă importantă a sistemului economic și socio-cultural al unei țări. În contextul actual, scopurile generale ale educației vizează, sub aspect formal, dezvoltarea potențialului nativ din punct de vedere intelectual, tehnic, profesional și estetic, în timp ce, sub aspect informal, urmăresc asimilarea valorilor culturale pe care omenirea le-a acumulat de-a lungul timpului.
Scopurile generale ale educației sunt transpuse în competențe specifice. Acestea trebuie adaptate la cerințele sociale care se înnoiesc permanent, fapt ce necesită, pe lângă asimilarea de către elevi a unor cunoștințe de specialitate, formarea unor capacități intelectuale și a unor deprinderi, a unei culturi generale în cadrul căreia un rol important îl ocupă istoria. Le insuflă elevilor modele comportamentale, atitudini, sentimente, stări afective. Istoria ca disciplină de învățământ reprezintă forma didactică a bazelor științei istorice. Aceasta selectează atât calitativ cât și cantitativ faptele istorice semnificative din preistorie până în prezent, stabilind contribuția fiecărei epoci la tezaurul de valori al umanității. În școală, istoria devine un mijloc important de formare și informare și deține un rol semnificativ în conturarea personalității elevului. Acesta trebuie să dobândească abilitatea de a interpreta și înțelege cauzalitatea evenimentelor, trebuie să deprindă metodele și căile de a stăpâni, evalua și utiliza informația de specialitate.
Tehnostresul în educație: Factori determinanți, efecte și strategii de reducere
Tehnostresul reprezintă o formă specifică de stres generată de dificultatea de adaptare la utilizarea tehnologiei digitale, cu implicații semnificative în mediul educațional. Acest articol își propune să exploreze cauzele și manifestările tehnostresului în rândul profesorilor și elevilor, precum și impactul acestuia asupra procesului instructiv-educativ. Sunt semnalate diferențele dintre perioada pre- și post-pandemie, precum și strategiile de prevenire și reducere a efectelor negative. Rezultatele evidențiază necesitatea unui echilibru între digitalizare și bunăstarea actorilor educaționali, subliniind rolul crucial al sprijinului instituțional și al formării continue.
Raport privind competențele digitale ale profesorilor din România (iunie 2025)
Acest raport oferă o imagine de ansamblu detaliată asupra nivelului actual al competențelor digitale în rândul cadrelor didactice din România, evaluat pe baza instrumentului de autoevaluare DigCompEdu. Analiza acoperă cele șase domenii ale cadrului european și se bazează pe un eșantion național reprezentativ, colectat în perioada ianuarie 2024 – mai 2025. Rezultatele arată că, deși profesorii români manifestă un angajament solid în ceea ce privește dezvoltarea profesională și practicile reflexive, aceștia se confruntă cu provocări semnificative în gestionarea resurselor digitale, facilitarea învățării colaborative și autoreglate, precum și în sprijinirea elevilor în dezvoltarea unei cetățenii digitale responsabile. Raportul se încheie cu recomandări strategice pe termen scurt, mediu și lung pentru consolidarea ecosistemului pedagogic digital din România.
Ce înseamnă originalitatea unei lucrări științifice?
Originalitatea reprezintă unul dintre pilonii fundamentali ai cercetării științifice contemporane, situându-se la intersecția dintre inovația intelectuală și responsabilitatea academică. În contextul actual, în care volumul de cunoștințe disponibile crește exponențial, iar presiunea publicării devine tot mai intensă, definirea și evaluarea originalității ridică provocări metodologice și etice complexe. Această analiză explorează conceptul de originalitate în lucrările științifice prin prisma unei abordări multidimensionale, examinând nu doar criteriile de evaluare și manifestările sale concrete, ci și tensiunile etice pe care le generează în practica academică. Pornind de la premisa că originalitatea nu se limitează la noutatea absolută, ci include reinterpretarea creativă și aplicarea riguroasă a metodelor de cercetare, prezenta lucrare își propune să ofere o perspectivă integrată asupra modului în care cercetătorii pot naviga între exigențele inovației și imperativele integrității academice.
Gradația de merit – între recompensă, presiune și validare
Gradația de merit reprezintă una dintre cele mai cunoscute și așteptate forme de recunoaștere a performanței profesionale în rândul cadrelor didactice din România. Reglementată de OMEC nr. 6.159/2021, această distincție presupune o majorare salarială de 25% pe o perioadă de cinci ani, acordată în baza unui portofoliu care documentează activitatea didactică, implicarea în viața instituției școlare, formarea continuă și contribuțiile profesionale relevante. Deși concepută ca un mecanism de stimulare și recompensare a excelenței în educație, gradația de merit generează în practică percepții mixte și reacții divergente în rândul profesorilor. Pentru unii, ea este o formă de validare instituțională, un punct culminant al carierei, care certifică eforturile constante și implicarea profundă în viața școlii. Pentru alții, devine un proces încărcat de presiune birocratică, stres competitiv și incertitudini privind evaluarea.
Importanța formării continue a profesorilor
Formarea continuă a profesorilor este esențială pentru menținerea și îmbunătățirea calității educației într-o lume în continuă evoluție. Pe măsură ce metodele educaționale, tehnologiile și nevoile elevilor se schimbă, profesorii trebuie să se adapteze prin dobândirea de noi competențe și prin menținerea la curent cu cele mai bune practici.
Stimularea creativității preșcolarilor prin intermediul activităților practice
Creativitatea reprezintă una dintre cele mai importante valori umane, sociale, educaționale. Creativitatea definește un act dinamic, un proces care se dezvoltă, se desăvârşeşte iar psihologii susţin în general, că a fi creativ înseamnă a crea ceva nou, original şi adecvat realităţii. Rolul creativităţii în procesul culturii și civilizaţiei este enorm iar în școala contemporană este prezentă o vie preocupare pentru educarea creativităţii.
Dezvoltarea capacității preșcolarilor de a interacționa cu alți copii
Formarea și dezvoltarea abilităților sociale ale preșcolarilor se realizează prin intermediul interacțiunilor de natură pozitivă cu colegii. Interacțiunea copilului cu ceilalți copiii se dezvoltă pe parcursul a mai multor etape, fiecare etapă fiind reprezentată de caracteristici specifice particularității de vârstă a copilului.
Relația dintre stilurile de disciplinare parentale și agresivitatea la preșcolari
Jucându-se împreună, devine evident faptul că există diferențe semnificative între copii, privind caracteristicile personalității lor. Unii sunt zgomotoși și violenți, alții mai mult pasivi. Unii sunt vorbăreți, independenți și îndrăzneți iar alții agresivi sau au un comportament distructiv. Personalitatea copilului, definită ca și patternul său unic comportamental, felul în care percepe lucrurile și reacționează în stil propriu, este legată de complexitatea interdependenței dintre mediu și ereditate, copilul născându-se cu anumite caracteristici de personalitate. Atât părinții cât și alte persoane pot modela personalitatea copilului prin atitudine și reacții față de el.