A doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au fost marcate de personalități care au influențat cultura română și, implicit, și sistemul educațional, personalități la a căror viziune asupra culturii române se raportează societatea românească și astăzi. Titu Maiorescu: „Scopul educației este nimicirea mărginirii egoiste a individului și supunerea lui la rațiunea lucrurilor.” Personalitate care a dominat cultura românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Titu Maiorescu este legat în mentalul comun de teoria „formelor fără fond”. În studiul „În contra direcției de astăzi în cultura română” din 1868, printre domeniile în care societatea românească a creat forma fără să existe fondul necesar se numără și învățământul. Om politic de prim rang, ministru al educației, profesor, om de cultură, Maiorescu era implicat direct în viața politică a țării sale, deci observațiile făcute în susnumitul studiu nu se mărginesc la ceea ce află astăzi fiecare licean român.

Maiorescu era conștient că modernizarea României s-a făcut extrem de repede, trecându-se brusc de la epoca Regulamentelor Organice la o legislație modernă preluată din Europa, or structura socială românească se baza încă pe o majoritate țărănească, needucată, reticentă la schimbări pe care nu le înțelegea. Pentru el, ca pentru toți intelectualii epocii, „scopul educației este nimicirea mărginirii egoiste a individului și supunerea lui la rațiunea lucrurilor”. (Constantin Schifirneţ,  „Filosofie românească în spaţiul public. Modernitate şi europenizare”, Bucureşti, Editura Tritonic, 2012, pp.  18-49). Deci, educația rămâne o formă de disciplinare a individului și de încadrarea a lui în țesătura socială. De asemenea, Maiorescu remarcă faptul că în România nu exista burghezia, cea care în țările apusene era motorul dezvoltării economice și sociale. Existența acestei „a treia stări” formată din întreprinzători, din oameni care să activeze în domeniul industriei și să formeze o pătură de mijloc educată și dinamică era o necesitate. De aceea Maiorescu încurajează orientarea educației spre dezvoltarea acestui tip de absolvenți: „Instrucţia este o modalitate de a face ca statul să funcţioneze în baza activităţii economice proprii.” (Constantin Schifirneţ,  „Filosofie românească în spaţiul public. Modernitate şi europenizare”, Bucureşti, Editura Tritonic, 2012, pp.  18-49).

Conștient de structura și caracteristicile societății românești, Maiorescu susține și el educarea țărănimii, cea mai numeroasă clasă socială, care ar trebui să participe bunul mers al societății în cunoștință de cauză. „Învăţământul elementar are să dea un şir de cunoştinţe, mai ales reale, prin cari se dezvoltă agerimea inteligenţei ţăranilor” (Constantin Schifirneţ,  „Filosofie românească în spaţiul public. Modernitate şi europenizare”, Bucureşti, Editura Tritonic, 2012, pp. 18-49). Viziunea organicistă asupra dezvoltării societății l-a făcut să încurajeze crearea școlilor în care să se asigure o pregătire minimală cetățenilor care ar fi trebuit să participe activ la modernizarea și întărirea statului român.

Spiru Haret: „Cea dintâi datorie a școlii care ține înaintea oricărei alteia este de a forma buni cetățeni”

Numele lui Spiru Haret este evocat de fiecare dată când este vorba de reformarea autentică a sistemului de învățământ românesc, inițiativele lui sunt considerate și astăzi drept modele de urmat, dezirabile pentru un învățământ de calitate. A activat într-o perioadă în care rezultatele legii învățământului din 1864 în ceea ce privește funcționarea sistemului de învățământ și ridicarea culturală a populației  erau vizibile și cuantificabile. Astfel, s-a constatat că învățământul primar obligatoriu nu funcționa din cauze obiective și subiective. Infrastructura necesară nu exista, școlile desfășurându-și activitatea de cele mai multe ori în condiții improprii. De asemenea, cadrele didactice erau puține și slab pregătite. Școlile gimnaziale, liceele și seminariile, ca să nu mai vorbim de învățământul universitar, nu aveau suficienți absolvenți ca să acopere necesarul de învățători, respectiv profesori, de aici multe improvizații și o calitate discutabilă a actului didactic.

După două decenii de la legea din 1864 au existat numeroase încercări de reorganizare a sistemului de învățământ, mai multe inițiative legislative fiind blocate în parlament din diferite motive. Implicat în activitățile de control ale ministerului educației, Spiru Haret publică în 1884 „Raportul asupra învățământului mediu de cultură generală”, aducând în atenția întregii societăți imaginea sistemului de învățământ. Propunerile făcute în acest document se vor regăsi în legislația viitoare. Astfel, se propunea reorganizarea învățământului real, egalizarea învățământului pentru băieți și fete și deschiderea mai multor școli pentru acestea din urmă, reorganizarea bacalaureatului astfel încât acesta să nu mai fie memorizare, ci o demonstrație a capacităților intelectuale ale tânărului absolvent. De asemenea, pregătirea cadrelor didactice trebuia să fie mai riguroasă și cu o componentă pedagogică. Cele două școli normnale de la București și de la Iași trebuiau înglobate în cadrul universităților. (Șerban Orăscu, „Spiru Haret”, Editura științifică și Enciclopedică, București, 1976)

După acest raport, au existat mai multe încercări de reformare a sistemului de învățământ, dar trecerea legilor prin parlament era foarte dificilă. Ajuns secretar general în ministerul învățământului, Spiru Haret introduce mai multe reglementări care să corecteze anumite deficiențe. În 1885 a fost reglementat serviciul inspecției școlare, s-au mărit penalizările în cazurile de indisciplină, s-au introdus examene de admitere în clasele întâi de gimnaziu și în licee. În 1886 propune un proiect de lege care nu a trecut în parlament. O altă inițiativă legislativă din 1895 nu are nici ea succes. Numit ministrul instrucțiunii în 1897. Spiru Haret realizează împreună cu C. Dumitrescu-Iași o nouă lege, care valorifică bineînțeles propunerile anterioare. Atunci se stabilește structura învățământului românesc care a rezistat până în prezent: patru clase de gimnaziu, general și aplicativ, și patru clase de liceu. Cu un început de specializare. Specializarea clasică se baza pe studiul filologic, cu accent pe latină, greacă, științe umaniste, specializarea reală avea ca interes principal matematica și fizica, iar secția modernă accentua studiul științelor fizico-naturale și limbile moderne.

Pentru liceu exista un concurs de admitere, iar elevii merituoși, dar săraci, erau sprijiniți cu burse. Și fetele beneficia de școli de gradul I echivalente cu gimnaziul și școli de gradul II corespunzătoare specializării moderne a liceului. Pentru cadrele didactice s-au instituit examene unice de angajare, au crescut normele, dar și salariile. Pregătirea pedagogică a viitorilor profesori se făcea în universități. Pentru realizarea programelor școlare unice a fost formată o comisie din cei mai mari intelectuali ai epocii: Titu Maiorescu, Petru Poni, C. Dumitrescu-Iași, A.D Xenopol, Aron Densusianu, Victor Babeș, Alexandru Philippide, dr. Alexandru Obreagia, Nicolae Iorga, Emanuil Pangrati, Dimitrie Onciul, Ovid Densusianu, C. Meissner etc.

În 1898 apare legea privind organizarea învățământului profesional. S-au creat trei tipuri de școli: de agricultură, de meserii, de comerț, cu trei trepte: cele elementare durau 2 ani, cele inferioare 5 ani, cele superioare, 7 ani. Aceste școli trebuiau să aibă ateliere și terenuri de practică, puteau presta servicii contra cost, iar patronii avea facilități dacă angajau absolvenții. Legile nu au fost respectate în anii următori, multe articole au fost abrogate sau s-a revenit la situația anterioară. (Șerban Orăscu, „Spiru Haret”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p78-80)

Un aspect important al viziunii lui Spiru Haret despre educarea poporului este importanța dată activității extrașcolare a învățătorilor. Aceștia au fost îndemnați să organizeze periodic întâlniri regionale în care să facă schimb de experiență cu colegii, să se implice în consilierea țăranilor și ridicarea nivelului cultural al acestora. Acest lucru nu a fost bine primit de societatea românească, destul de conservatoare, astfel că au existat incidente în care învățătorii au avut de suferit din partea notabilităților locale.  De asemenea, educația patriotică era foarte importantă, scopul declarat al învățământului fiind crearea unor buni cetățeni care să-și iubească țara:  „Cea dintâi datorie a școlii care ține înaintea oricărei alteia este de a forma buni cetățeni și cea dintâi condiție pentru a fi cineva bun cetățean este de a-și iubi țara fără rezervă și de a avea o încredere nemărginită întrânsa și în viitorul ei.”(apud Șerban Orăscu, op.cit., p 223)

Adresându-se cadrelor didactice, Spiru Haret îndemna: „Fiți harnici, onești, devotați binelui public, mai presus de toate iubiți-vă sfânta patrie. A munci pentru dânsa, a pune o piatră măcar cât de mică la edificiul întăririi și gloriei ei, a închina binelui ei munca, inteligența, trebuie să fie regula vieții voastre.” (apud Șerban Orăscu, op.cit., p 114)

Ca și alți contemporani ai săi, Spiru Haret credea în adaptarea sistemului școlar la specificul societății românești: „Sistemul școlar al unei țări trebuie să fie oglinda fidelă a trebuințelor, aspirațiilor și caracterului național care o locuiește.” (Emil Boldescu, „Spiru Haret în știință, filozofie, politică, pedagogie, învățământ”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972, p.221)

Despre legile promulgate de Spiru Haret se vorbește și astăzi cu respect pentru că au prevederi moderne nu doar pentru perioada respectivă, ci vorbesc despre aspecte general valabile ale învățământului. Formarea unui cetățean activ, formarea intelectuală și morală a unui individ în spiritul dobândirii competențelor, pregătirea pentru domenii lucrative, diversificarea ofertei școlare, integrarea tinerilor din toate categoriile sociale în procesul educativ, implicarea școlii în activități cultural-educativ la nivelul întregii comunități sunt obiective pe care le are și astăzi școala.

Ca și astăzi, definirea rolului școlii făcea diferența între instrucție și educație:   „Scopul învățământului însă nu este numai instrucțiunea, ci și educația tinerimii, și aceasta a doua parte este mai importantă și mai greu de realizat decât cea dintâi.”(apud Emil Boldescu, op. cit., p 222)  Este clară diferențierea între instrucție înțeleasă ca dobândire de cunoștințe și educație văzută ca formare complexă a individului.

Născut odată cu modernitatea, sistemul de învățământ românesc a cunoscut o evoluție rapidă care l-a așezat într-o poziție extrem de importantă în dezvoltarea societății. Preluând modele din Occident, adaptându-le mai mult sau mai puțin realității locale, școala și-a îndeplinit parțial menirea. Ca întotdeauna, societatea a fost rezistentă la schimbare, astfel încât diverse grupuri au fost împotriva generalizării învățământului, chiar și atunci când statul o impunea. Dar au existat și personalități vizionare precum Titu Maiorescu și Spiru Haret, personalități care au crezut în puterea educației de a crea cetățeni activi, care au reușit să modernizeze sistemul educativ și au rămas în mentalul colectiv ca modele de urmat.

Bibliografie

***„Istoria învățământului din România”, EDP, București îngrijit de Ilie Popescu Teiușanu, 1971
Boldescu, Emil, „Spiru Haret în știință, filozofie, politică, pedagogie, învățământ”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
Dinu, Constantin, „Spiru Haret”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
Netea, Vasile, „George Barițiu-Viața și activitatea sa”, Editura Științifică, București, 1966
Orăscu, Șerban, „Spiru Haret”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976
Popescu, Dragoș, „Academiile Domnești. Începuturile învățământului filosofic românesc”,. www.institutuldefilosofie.ro.
Schifirneţ, Constantin, „Filosofie românească în spaţiul public. Modernitate şi europenizare”, Bucureşti, Editura Tritonic, 2012