Încă din timpul studenției învățam despre evaluarea subiectivă și cea obiectivă, despre itemi și teste de evaluare. Peste tot, în toată teoria, erau argumente pro și contra pentru fiecare tip de evaluare. Pe băncile facultății, învățam că tehnicile și instrumentele de evaluare trebuie combinate, că nu putem să ne centrăm doar pe un tip de evaluare în detrimentul celeilalte, deoarece fiecare are rolul ei bine definit și măsoară diverse arii de dezvoltare sau procese.
Ajungând profesor în învățământul special, am descoperit că o evaluare clasică bazată pe teste este destul de dificil de implementat, predominant utilizând observația directă. Acest tip de evaluare este unul subiectiv și, chiar dacă eu îmi propuneam un punctaj clar, deseori mă abăteam de la acesta.

Primul meu an la catedră a însemnat experimentarea multor variante de evaluare, astfel încât să ajung la o cunoaștere cât mai bună a elevilor, dar și pentru a măsura progresul sau regresul realizat de aceștia. Încă din primul an, mi s-a părut greoi de realizat un document din care să rezulte progresul școlar al elevului: trebuia să realizez tabele pe arii de dezvoltare pentru fiecare elev în care să povestesc ce poate face elevul, ce nu reușește încă să facă, unde a înregistrat progrese și unde a regresat. Când credeam că am terminat raportul pentru un elev și începeam să lucrez la următorul, descopeream mereu că am uitat ceva, că am omis ceva. Realizarea raportului de progres îmi consuma foarte mult timp și energie.

În anul următor, mi-am propus rezolvarea situației prin crearea unei grile de evaluare pentru elevii mei. Am preluat din raportul de monitorizare ariile de dezvoltare și am trasat direcții clare pentru fiecare în parte. Am realizat o scală de notare și apoi am realizat activitățile pentru evaluarea inițială pornind de la ceea ce evaluam. Fiecare item a fost corelat cu diverse activități, astfel încât, scorul la item să rezulte din observarea directă a elevului în mai multe situații. Această variantă de evaluare mi s-a părut mai facilă, iar atunci când am realizat raportul de monitorizare a progresului elevilor totul a fost floare la ureche: am luat din grilă informațiile și scorurile pentru fiecare elev în parte.

La finele anului școlar, am mers pe aceeași variantă de evaluare, cu ajutorul grilei, realizând un album de final de ciclu primar. Am construit cu elevii un album împărțit în 2 secțiuni: ce am învățat și cum am învățat. În prima secțiune s-a realizat evaluarea propriu-zisă: prin joc și exercițiu am observat direct competențele și capacitățile elevilor, corelându-le cu itemii grilei de evaluare. Cea de a 2-a secțiune a fost partea în care am creat o amintire vizuală: am căutat poze cu noi de la diverse activități, le-am ordonat cronologic, le-am printat, decupat și lipit în agendă.

În același an școlar s-a format o echipă pentru implementarea unor grile de evaluare unitare și unice la nivelul unității de învățământ. Grilele de evaluare propuse sunt pentru două niveluri: DMM și DMS. Acestea vizează patru domenii de dezvoltare: limbaj, literație, numerație și autonomie personală. Evaluarea este realizată la începutul anului școlar (evaluare inițială) și la finalul acestuia (evaluare finală). După completarea acestora, se poate calcula coeficientul de creștere al fiecărui elev. Analiza datelor se poate realiza la nivel individual, per clasă și per școală.

De ce este mai facil un astfel de instrument? Cu ce ne ajută?

În primul rând, ne ajută prin unitate: toți elevii sunt evaluați după aceleași standarde, în funcție de nivelul fiecăruia și de competențele sale. În al doilea rând, evaluarea devine obiectivă, erorile diminuându-se considerabil. În al treilea rând, ne ajută în proiectarea didactică: după evaluarea inițială, în funcție de rezultatele obținute de elevi, structurăm planificările semestriale și anuale bazându-ne pe niște date concrete. În al patrulea rând, ne ajută să vedem dacă ceea ce ne-am propus a fost realizat: prin coeficientul de creștere putem observa dacă învățarea s-a produs. Pe baza coeficientului de creștere și a grilei de evaluare, putem observa unde s-au produs greșeli, unde ne-am propus lucruri prea „mari” sau prea „mici”, și astfel, să identificăm factorii care încetinesc progresul elevului.

Acest instrument unic de evaluare nu are rolul de a „ataca” profesorul, ci de a îmbunătăți demersul instructiv-educativ. Menirea acestui tip de instrument este de a facilita proiectarea pe bază de date concrete, pe baza nevoilor reale ale elevilor.

Orice este perfectibil și mereu trebuie să căutăm să fim cea mai bună variantă a noastră, atât pentru noi, cât și pentru elevii noștri.