În învățământul românesc, se pune mereu accentul pe performanță, pe descoperirea elevilor talentați, dotați și superdotați în anumite discipline. Sunt de acord cu acest lucru.
Se organizează concursuri și olimpiade care sunt mari consumatoare de timp liber, stresante și obositoare pentru profesorii care pregătesc și participă cu elevii. Chiar scot bani acești profesori din propriul buzunar pentru deplasări, gustări date elevilor etc. Rezultatul: unul-doi elevi care se califică mai departe. Elevi care pe viitor vor studia în prestigioase universități din străinătate și vor veni o dată pe an sa-și viziteze părinții și… țara.

Restul de 99% din elevii participanți rămân decepționați, întristați de rezultatele obținute la acele concursuri  de nota 15 (10 este pentru Evaluarea națională). Ei sunt consiliați de sărmanul profesor care n-a putut obține performanța în ciuda tuturor eforturilor depuse.

Întrebarea mea este: Ce facem pentru acești 99% din elevi pentru a nu le crea sila, deznădejdea, teama de o anumită disciplină?

Părerea mea este că se face prea puțin în această direcție deoarece realitatea este una iar ideologia de birou este alta.

Sunt profesor de matematică în mediul rural. Am avut elevi care au obținut note maxime la Evaluarea națională și sunt doctori, IT-iști, ofițeri în armată etc.

Din păcate, nici unul nu profesează în comună. Toate generațiile care au studii superioare și-au găsit servici în orașe. Nu ai ce să lucrezi în sat, unde sunt câteva magazine, câțiva fermieri, școala și primăria.

Este clar că izvorul de „performanță academică” a mai secat față de acum 20 de ani. Numărați zecile de case în ruină din sate și vă dați seama de acest lucru. Dezamăgirea mea este că „marii ideologi” ai învățământului performant constată „negri de supărare” că există un decalaj între rural și urban. Iar vinovații sunt profesorii.

De la tribună, unii „experți” afirmă că profesorii sunt nepregătiți, că nu au metode moderne de predare, că nu țin legătura cu părinții.

Aș invita un astfel de „expert” să stea câteva săptămâni într-un sat unde nu se obțin performanțe, să stea lângă elevi care, după ce au purtat niște haine timp îndelungat, sunt puse de părinți în sobă (este inutil să fie spălate), elevi cu care fac la gimnaziu tabla înmulțirii cu desene pentru ca nu sunt capabili să o memoreze, să stea de vorbă cu părinți care la ora 12 ziua umblă pe trei cărări sub influența aburilor lui Bachus.

Eu sunt alături de acești elevi, îi respect, încerc sa-i ajut și sa-i sprijin.

Programa actuală nu dă nici o șansă acestor elevi care au dificultăți mari de învățare și care nu au nici documente de încadrare cu CES.

Recent am auzit de un caz în Japonia unde o fetiță de 10 ani a fost sechestrată de un dement într-o camera timp de 9 ani. Când au descoperit-o au constatat că ea rămăsese mintal la vârsta de 10 ani. Adică funcțiile cognitive nu s-au mai dezvoltat. Bănuiesc că astfel de fenomene pot avea loc și la anumite tipuri de elevi aflați și într-un anumit mediu social.

Este ca și cum avem o Dacie din 1980 și vrem să concurăm cu mărci moderne la un Concurs de viteză. Deși „expertul” nostru șofer știe că nu are șanse în fața unor mărci dotate, el apasă cu forță accelerația, îneacă motorul, îl oprește și DISTRUGE ȘANSA ELEVULUI de a trece măcar cu 5 km la oră linia de sosire, dar totuși să o treacă.

Având mereu la clasă  astfel de copii cumva vitregiți, am adoptat în anumite situații gamificarea predării și retenției noțiunilor.

Gamificarea reprezintă o strategie didactică modernă și extrem de eficientă, care aplică în mod inteligent elementele și mecanismele specifice jocurilor în mediul educațional, scopul său fundamental fiind acela de a transforma învățarea într-o experiență profund captivantă.

Această metodă nu implică transformarea lecțiilor în jocuri propriu-zise, ci extragerea acelor mecanisme ludice – precum sistemele de punctaj, nivelurile de progres, insignele sau emoticoanele asociate stărilor emoționale – pentru a stimula elevii.

Principiul de bază al gamificării este de a valorifica dorința naturală a elevilor de a progresa, de a atinge obiective, de a obține recunoaștere și de a concura într-un cadru pozitiv, sporind astfel atât motivația intrinsecă, cât și pe cea extrinsecă.  Elementele cheie, precum punctele acordate pentru rezolvări corecte, nivelurile care marchează avansarea în materie și simbolurile vizuale care oferă feedback instantaneu, creează un mediu de învățare dinamic. De exemplu, asocierea emoticonului fericit  cu rezolvarea cazului simplu de adunare a fracțiilor, și a celui supărat  cu provocarea de a calcula CMMMC, introduce o ancoră emoțională puternică, ajutând la memorarea rapidă a strategiei necesare.

Implementarea acestei metodologii aduce beneficii esențiale în procesul didactic. În primul rând, crește semnificativ angajamentul elevilor, transformând obligația de a învăța într-o provocare plăcută și activă.

În al doilea rând, gamificarea cultivă o mai mare toleranță la eșec, deoarece greșeala nu mai este percepută ca o sancțiune, ci ca un obstacol pe care îl poți depăși, încurajând astfel elevii să reîncerce.

În cele din urmă, prin integrarea acestor elemente, predarea devine mai interactivă și mai personalizată, facilitând asimilarea cunoștințelor și transformând o materie precum matematica dintr-o necesitate abstractă într-o aventură plină de satisfacții și reușite vizibile.

Închei cu un citat auzit de la marele ierarh Antonie Plămădeală, care a studiat la Oxford. El spunea: „Dacă ucenicul nu e mai mare decât dascălul, atunci dascălul e falimentar”.

Vă spun sincer că mă hrănesc în meseria de profesor cu bucuria de fața acestor elevi când reușesc să rezolve exerciții și probleme simple folosind mijloacele de ajutor imaginate de mine sau de alții. Dar, din punct de vedere al programei școlare, aceste realizări sunt 0,00…

Și atunci, umblu ca Diogene cu felinarul în mână ziua-amiaza mare și întreb retoric: UNDE ESTE PERFORMANȚA?