Egalitatea presupune respectarea drepturilor copilului: dreptul la libertatea de opinie și de exprimare, dreptul la libertatea de întrunire și de asociere (drepturi civile), dreptul la securitatea persoanei și la obținerea protecției statului împotriva violențelor din partea unui individ, grup, instituție, precum și drepturi economice, sociale și culturale (dreptul la sănătate, la îngrijire medicală, la educație și la pregătire profesională, dreptul de a lua parte, în condiții de egalitate, la activități culturale și sportive). Egalitatea șanselor semnifică oferirea de opțiuni multiple pentru capacități și aptitudini diferite, o educație pentru toți și pentru fiecare, o educație deschisă pentru toate persoanele, indiferent de vârstă și condiții socio-economice, dar și o educație pentru fiecare, în funcție de nevoile sale specifice – evitându-se omogenizarea și încurajându-se diversitatea – care să creeze premisele egalității șanselor de acces în viața socială.

Dacă discriminarea este acțiunea prin care o persoană este tratată nedrept din cauza unor atitudini bazate pe prejudecăți, atunci non-discriminarea este asociată cu politica șanselor egale, cu un tratament egal (tratament asemănător, dacă persoanele sunt asemănătoare, sau diferențiat, dacă nu sunt asemănătoare și prezintă nevoi diferite). Apare astfel ideea de incluziune ce are la bază anumite principii: principiul unicității persoanei în termeni de abilități, motivații, și nevoi de învățare, principiul diversității persoanelor antrenate în sistemul educațional atât ca agent, cât și ca beneficiar, principiul accesului și participării tuturor persoanelor la o educație adecvată și de calitate.

Există o serie de factori de risc cu privire la exercitarea dreptului la educație (dimensiunea formală a egalității șanselor), factori induși de caracteristicile individuale ale copiilor, ale mediului socio-familial și școlar, ale grupurilor sociale din care fac parte copiii. Acești factori reprezintă o provocare adresată cadrului didactic, căci acesta trebuie să le dea o nouă întorsătură, să le minimizeze efectele.

I. Cadrul didactic față în față cu egalitatea prin diferențierea și individualizarea învățării

În ceea ce privește procesul instructiv-educativ, acesta trebuie să se desfășoare într-o manieră care să dea posibilitatea fiecărui elev să învețe. În școala incluzivă, învățarea este văzută ca un proces la care elevii participă în mod activ și își asumă roluri și responsabilități clare. Cadrul didactic este considerat mai curând un mediator decât un meditator, formator.

Mediul în care se realizează învățarea reprezintă o continuă provocare pentru cadrul didactic care simte că aparține acestuia și care își pune vrea să pună o amprentă stimulativă asupra lui. Elevii au o reacție pozitivă față de un mediu plăcut.

În școala care promovează egalitatea și valoarea, după părerea mea, crearea unui mediu plăcut, interesant, personalizat (în care fiecare copil se regăsește), prietenos față de elevi, în care copilul se simte confortabil și în siguranță reprezintă o altă fațetă a provocării adresată cadrului didactic. Eficientizarea învățării ce promovează egalitatea de șanse presupune utilizarea unor strategii de sprijinire a tuturor copiilor:

• Învățarea interactivă (strategii de învățare focalizate pe cooperare, colaborare și comunicare între elevi, între profesor și elevi, între profesori și părinți ai elevilor).
• Negocierea obiectivelor – negocieri privind modalitățile de lucru, procedeele de evaluare, metodele de recompensare.
• Demonstrația, aplicația, feedback-ul.
• Modalitățile de sprijin în actul învățării pentru elevii cu cerințe educaționale speciale (confort socio-afectiv, învățarea în perechi, predarea în echipă, învățarea de la copil la copil, colaborarea între elevi, părinții ca parteneri în învățare, comunicarea cu alți specialiști din afara școlii).
• Evaluarea continuă a învățării, ce presupune prezența unui răspuns permanent la conținuturile și mesajele primite de la cel care învață.

II. În loc de concluzie… părerea unui cadru didactic cu experiență în învățământ

Principiile incluziunii enunțate anterior implică o nouă orientare sau schimbare de optică, ce pune accent pe: cooperare, parteneriat (un simplu act de învățare poate fi considerat astfel), învățare socială și valorizare a relațiilor pozitive, umaniste în educație. Este o provocare permanentă pentru fiecare cadru didactic care trebuie să fie empatic, asertiv, inovator și o amenințare la adresa conservatorismului, la adresa vechiului autoritarism. Amenințarea se referă la anumite aspecte ale vieții sociale (la nivel macro) sau la anumite însușiri (la nivel micro) ce pot fi schimbate, atâta timp cât voința, motivația și dorința le subclasează. Cadrul didactic trebuie să evite exprimările de tip discriminator, etichetarea voită sau involuntară, să nu manifeste prejudecăți față de copil, astfel încât toți să se simtă acceptați sau valorizați.

Din experiența mea didactică, pot desprinde ideea că acest deziderat al non-discriminării și al excluderii inechității sociale, economice, culturale și de gen reprezintă o mare provocare. Atunci când etichetele sunt atașate oamenilor, aceștia ajung să la accepte, să le interiorizeze, să se comporte conform etichetării primite. Grav este atunci când etichetezi fără a conștientiza consecințe acestui fapt asupra evoluției personale a elevului. Când eticheta este pusă de ceilalți membri ai grupului de elevi al clasei, rolul cadrului didactic este de a o înlătura, dar practica mi-a arătat că impactului grupului e mai puternic, că victima se complace adoptând o atitudine de retragere sau chiar acuzatoare, violentă, iar autoritatea formală a cadrului didactic nu poate determina o schimbare prin impunere. Se manifestă, în aceste împrejurări, una dintre marile calități ale unui cadru didactic: tactul în impunerea “fără impunere” a unui punct de vedere echitabil, determinarea elevilor de accepta una dintre valorile societății promovate și prin educație: egalitatea de șanse.

Relativizarea efectelor negative ale etichetării este la îndemâna fiecărui cadru didactic, prin acțiuni care vizează centrarea pe acțiunile elevului și nu pe persoana lui, prin încurajarea permanentă a schimbării, prin luarea în considerare a posibilității ca elevul să-și schimbe comportamentul, prin sublinierea progresului individual al elevului și nu compararea sa cu ceilalți, prin folosirea etichetării pozitive, care va ajuta elevul să-și pună în valoare potențialul.

Cum am încercat să răspund acestei mari provocări? Sunt întrutotul de acord cu afirmația potrivit căreia Nu poţi dicta lucrurile care contează (M. Fullan). Am aplicat crezul ce îmi călăuzește zilnic relația cu elevii: fiecare elev are potențial, fiecare are o perlă a sa, mai mult sau mai puțin ascunsă, care necesită mai mult sau mai puțin o șlefuire măiastră. E de datoria mea să o descopăr, să o șlefuiesc, să o pun în evidență în fața copilului însuși, în fața colegilor și a părinților săi. Este provocarea zilnică atât a mea, cât și a copiilor, căci le este lansată și lor sub forma unor concursuri:

• Cine merită azi/ acum medalia clasei?
• Care este perla descoperită în tine, de către tine/ de către colegi azi?
• De ce ești azi mai bun decât ieri?

Bibliografie
E. Hussar, T. Safciuc- Colaborare și incluziune în sala de clasă, Editura Casei Corpului Didactic Bacău, 2008.