Sari la conținut
Revista Profesorului

Un STOP pentru agresivitate

• Ramona Chinan • Școala Gimnazială Ion Simionescu, Iași (Iași) • România

Agresivitatea la vârsta școlară mică a fost, este și tinde să devină o problemă destul de dificilă pentru cadrele didactice, în condițiile în care acest fenomen sub influența factorilor de natură școlară și extrașcolară se află în creștere.
Misiunea profesorul este de a aceea de a le oferi copiilor cât mai multe oportunități pentru autocunoaștere și exersarea autocontrolului și nu aceea de a apela la clișeele „imaturității” și „neputinței” copilului ca scuză pentru nonintervenție și etichetare a acestuia.

Profesorii pentru învățământul primar se pot implica în prevenirea și diminuarea agresivității la copilul de vârstă școlară mică în următoarele moduri:

  • trebuie să caute cauzele în mediul familial, școlar și să responsabilizeze părinții, să colaboreze cu ei, ori de câte ori constată dificultăți de adaptare școlară la copiii aflați la debutul școlarității sau cei care sunt transferați de la o școală la alta;
  • să procedeze în clasă astfel încât tranziția de la activitățile realizate în  grădiniță la cele realizate în  școală să se realizeze treptat; un exemplu în acest sens poate fi imobilismul cerut de păstrarea disciplinei în clasă; numeroase cercetări (Crețu, E., 1999, p.80) au arătat că școlarul de 6-7 ani suportă greu efortul muscular static cerut de statul în bancă, mai ales când aceasta nu este ergonomică; de asemenea, capacitatea școlarului din clasa întâi de a-și menține atenția concentrată peste limita de timp specifică vârstei, corelată cu incapacitatea de a sta nemișcat, dacă atrag penalități din partea profesorului, pot determina reacții de frustrare, urmate de manifestări de agresivitate din partea lor;
  • să predomine jocul ca metodă principală de predare-învățare;
  • să aplice programe de dezvoltare a maturității sociale.

Investigațiile realizate în țara noastră în cursul anilor 1980-1982 (Coasan, A, Vasilesu, A., 1988, pp. 82-85) au arătat că una din categoriile de copii care dau un procent mai mare de școlari cu dificultăți de adaptare este a celor aparent bine dezvoltați, fizic și psihic, dar cu imaturitate socială; de cele mai multe ori, aceștia sunt copii unici, fie copii care au interacționat mai puțin sau defectuos cu covârstnicii, din diferite motive.

Aplicarea de reguli pentru consolidarea stimei de sine a copiilor

Elevii mici au nevoie de aceeași recunoaștere ca și adulții. De aceea, pentru a-i valoriza pe copii și pentru a le consolida stima de sine se recomandă (Neamțu, C., 2003, pp.331-332) respectarea de către profesori a următoarelor reguli:

  • Feedback-ul din partea profesorului trebuie să fie specific, precis; de exemplu, dacă un copil a realizat o lucrare, profesorul trebuie să comenteze ceea ce vede, în loc să încerce să ghicească ce a vrut să reprezinte copilul deoarece ar putea produce stânjeneală copilului și dezamăgire; comentariile trebuie să fie clare, concrete și pe înțelesul copilului;
  • Profesorul trebuie să comenteze întotdeauna acțiunea, comportamentul și nu personalitatea copilului – copiii pot găsi frecvent că laudele profesorului sunt nepotrivite; afirmații precum „Ești minunat!” sau „Ești un copil atât de bun!” pot determina în capul copilului a întrebării „De ce?”  sau „Ce s-ar întâmpla dacă nu aș mai fi la fel de bun?”; asemenea afirmații pot fi percepute de școlarii mici ca fiind amenințătoare, nemeritate sau nesincere; afirmații de genul: „Îmi place cum ai rezolvat situația/problema” sau „Mă bucur că ai reușit…” pot convinge copilul de sinceritatea profesorului; indiferent de conduita inadecvată care determină atenționare din partea educatorului, nu se vor face judecăți de valoare asupra personalității copilului și se vor eticheta, precum: prost, rău, bătăuș, obraznic, incapabil, etc.; în orice situație personalitatea copilului va fi apreciată pozitiv, comentându-se doar acțiunea nepotrivită.;
  • Profesorul va evita judecățile de valoare –  a spune copilului că ceea ce a făcut este drept sau corect îi comunică acestuia faptul că profesorul aprobă o anumită realizare, dar și că munca sa este apreciată prin raportarea la anumite standarde pe care poate nu le înțelege sau nu le valorizează; când copiii încep să se concentreze asupra corectitudinii sau incorectitudinii muncii lor, ei pot ajunge să-și piardă spontaneitatea, să se simtă inhibați în explorarea liberă a lumii; copiii simt că o judecată de valoare pozitivă poate deveni negativă și pot ajunge, cu timpul, excesiv de anxioși în legătură cu evaluările adulților;
  • Folosirea limbajului trupului, în special a contactului fizic cu copilul, nu este totdeauna recomandată –  atingerea este o invazie a spațiului personal al copilului; deoarece nu toți copiii agreează atingerea adultului, este indicat ca profesorul să culeagă informații de la părinți în acest sens; dacă copiii nu reacționează pozitiv la atingere, profesorul va înlocui atingerea cu zâmbetul, care este întotdeauna apreciat;
  • Sinceritatea trebuie cultivată – copiii care se simt flatați în scop manipulator învață să nu aibă încredere în nici o laudă, chiar și când aceasta este sinceră; ei pot învăța concomitent să nu aibă încredere nici în propriile percepții, ceea ce le afectează imaginea de sine.

Activități specifice formării la copii a competențelor de relaționare socială

Pentru a educa/ dezvolta competențele de relaționare socială, profesorii pentru învățământul primar pot folosi următoarele categorii de activități: activități de formare a imaginii corporale și a autopercepției, activități de dezvoltare a sensibilității față de ceilalți, activități de formare a maturității sociale, activități de exersare a deprinderilor sociale (Neamțu, C, 2003, pp.333-335).

Activitățile de formare a imaginii corporale și autopercepției includ:

  • activități motorii diverse: diferite tipuri de mers, jocuri, etc.;
  • exerciții de identificare a părților corpului realizate sub forma unor jocuri didactice;
  • exerciții de manipulare a unor jucării cu membre mobile;
  • realizarea unui album cu fotografii care să evidențieze stadiile de creștere a sa;
  • asamblarea de imagini tip puzzle cu desene de persoane;
  • redarea prin desen a autoportretului evidențiind astfel două trăsături definitorii ale personalității sale, etc.

Activitățile de sensibilizare față de ceilalți presupun:

  • evidențierea prin desen a expresiilor de bucurie, tristețe, furie, frică, surpriză, dragoste, atât prin redarea fețelor unor persoane, cât și prezentarea unor ipostaze contextuale:(exemplu: tristețe – un copil care plânge pentru că a spart un ghiveci cu flori);
  • analiza unor gesturi cu semnificații multiple, cum ar fi: clătinarea degetului, ridicarea umerilor, încruntarea sprâncenelor, mișcări ale capului, etc.;
  • identificarea unor implicații sociale ale gesturilor, spațiului,timpului prin analizarea unor imagini, povestiri, povești, precum și prin realizarea unor jocuri de rol cu tematică adecvată;
  • analiza tonalității vocii pentru evidențierea implicațiilor vocii umane dincolo de cuvinte; în acest sens se pot realiza exerciții de ascultare a diferitelor tonalități și asocierea acestor cu diferite sentimente ce pot fi exprimate (exemplu: exprimarea aceluiași mesaj pe tonalități diferite).

Activitățile de formare a maturității sociale vizează centrarea pe aspecte concrete, cum ar fi recunoașterea drepturilor și a responsabilităților proprii și ale celorlalți, respectarea regulamentelor de ordine interioară, comportamentele de cooperare în grup, respectarea angajamentelor luate în raport cu sine și ceilalți etc. Maturitatea socială se poate forma printr-o suită de activități care vizează:

  • dobândirea capacității de a anticipa consecințele actelor sociale; în acest scop se poate utiliza jocul de rol, jocurile creative cu conținut social, povestiri și discuții care ajută copiii să înțeleagă ce se întâmplă atunci când o regulă a jocului sau o convenție socială nu este respectată;
  • formarea autonomiei personale, care presupune încurajarea copiilor cu privire la realizarea unor acțiuni în spațiul social deschis; profesorul poate alcătui scheme sau hărți simple discutându-se și etapele parcurse până la obiectivul dorit; aceste activități trebuie să fie astfel realizate încât ă ofere copilului oportunități pentru a discuta cu diverse persoane pentru a obține informații utile atingerii unui scop;
  • dezvoltarea capacității de a face judecăți etice, prin analizarea și discutarea unor dileme specifice vârstei (exemplu: situația când un copil trebuie să mintă pentru a-și proteja un frate);
  • dezvoltarea abilităților de planificare și aplicare; în acest scop,  profesorul poate invita copiii să planifice diverse activități, călătorii, întâlniri cu personalități, după care îi va ajuta să le realizeze, astfel încât copiii să se simtă independenți și maturi.

Activitățile de exersare a deprinderilor sociale sunt indispensabile, deoarece copiii cu imaturitate socială apar deseori ca fiind incapabili să interacționeze în situații sociale generând astfel starea de frustrare a acestuia. Exersarea deprinderilor sociale presupune aplicarea unei game diverse de metode și realizarea unor activități, cum ar fi:

  • activitățile de formare a capacității de a aprecia comportamente: povestirile fără final, scurte filme despre situații sociale (discutarea critică a acțiunilor personajelor);
  • activitățile de clarificare a unor situații sociale pe baza aranjării unor serii de imagini;
  • activitățile de clarificare a reperelor temporale;
  • activitățile pentru formarea capacității de a distinge între realitate și imaginație;
  • activitățile de fixare-consolidare-generalizare a deprinderilor sociale proaspăt achiziționate;
  • activitățile de formare a abilității de a conversa;
  • activitățile de formare a abilității de a iniția și cultiva relații de prietenie.

Tehnici de rezolvare a problemelor de comportament

Profesorul trebuie ca, în paralel cu activitățile specifice de dezvoltare a competenței sociale, să învețe copiii cum să se implice ei înșiși în rezolvarea unor probleme de comportament, atât ale altora cât și ale lor. Exemplul personal al profesorului care încearcă să rezolve într-un anumit mod problemele de comportament apărute fără a diminua stima de sine a copiilor, este hotărâtor pentru aceștia. Tehnicile ce se pot utiliza  pentru soluționarea comportamentelor inadecvate sunt ascultarea activă și negocierea (Popa N., 2010, pp.255-256).

Ascultarea activă poate fi definită ca fiind acel proces prin care profesorul se află într-o relație de parteneriat cu elevul, în ceea ce privește ascultarea și comunicarea. Prezintă două nivele: nivelul verbal (ascultarea mesajului verbal) și nivelul nonverbal (capacitatea profesorului de a superviza copilul fără a interveni în activitatea lui și presupune trimiterea uni mesaj nonverbal clar, care îi comunică copilului că educatorul recunoaște, acceptă și are încredere în sentimentele lui). Această tehnică este deosebit de eficientă în situațiile când problemele comportamentale sunt determinate de structura personalității copilului, dar se poate folosi și în situațiile conflictuale dintre copii; devine astfel primul pas în negocierea  rezolvării situațiilor conflictuale.

Pentru a se aplica în mod eficient această metodă,  din punct de vedere al psihologilor, profesorul trebuie să respecte următoarele condiții (Neamțu C., 2003, pp. 336-337):

  • Profesorul trebuie să fie permanent deschis, abordabil și accesibil tuturor copiilor pentru a încuraja copiii să comunice, să îți exprime cu ușurință sentimentele și nevoile sale; de asemenea, trebuie să participe la bucuria, activitățile, jocurile copiilor, ajutându-i să tragă învățăminte din ele.
  • Când copilul își exprimă emoțiile nonverbal (plâns, țipete, gesturi agresive), profesorul trebuie să se apropie de el și să încerce să-i interpreteze conduita pentru a interveni corect.
  • Toate sentimentele trebuie acceptate ca valide de către profesor, nu trebuie niciodată ignorate sau respinse, ci respectate ca o posesie a copilului; el trebuie să reformuleze sentimentul copilului, folosind afirmații precum „Mi se pare că…”, „Cred că…”, „Este posibil …”, etc., permițând astfel copilului să admită sau nu părerea profesorului.
  • Profesorul ar trebui să numească sentimentele, iar în acest sens este recomandat a cunoaște cât mai multe cuvinte care să descrie trăirile copiilor.
  • Tonul profesorului trebuie să fie cald, empatic, de acceptare.
  • Profesorul trebuie să-i permită copilului să-și rezolve singur problemele dacă acesta a dobândit abilități și deprinderi de a se controla.

Negocierea în rezolvarea situațiilor conflictuale este o altă tehnică indispensabilă în soluționarea problemelor de comportament. Școlarii mici sunt în mod natural posesivi, teritoriali și egocentrici, iar când profesorul își folosește autoritatea și decide el însuși cum să se soluționeze un conflict între copii, conflictul este doar teoretic închis, deoarece frustrarea copilului rămâne. Această tehnică nu înseamnă doar a găsi un răspuns imediat la o problemă, ci se referă la învățarea de către copil a unor abilități sociale , cum ar fi ascultarea opiniei celuilalt, înțelegerea punctului de vedere a altei persoane.

Procesul de negociere se axează pe parcurgerea unor etape principale, cum ar fi:
1. Profesorul ajută copiii să identifice și să definească problema.
2. Profesorul încurajează copiii să contribuie cu idei la rezolvarea problemei și primește cu interes orice idee.
3. Profesorul trebuie să reformuleze ideile copiilor într-un mod pozitiv.
4. Profesorul îi ajută pe copii să stabilească ce idee preferă, comentând eventualele neajunsuri ale fiecărei soluții.
5. Profesorul îi ajută pe copii să aplice soluția găsită.
6. Profesorul fixează/consolidează procesul de negociere, lăudând copiii pentru modul în care au rezolvat problema.

În cazul conduitelor violente, principalele modalități de intervenție educativă se referă la folosirea contractelor de schimbare comportamentală (Popa N.L., 2010, p. 254) și stabilirea limitelor (Neamțu, C., 2003, p. 240).

Contractele de schimbare comportamentală presupun încheierea unor înțelegeri formale între două părți, de regulă între profesor și elev, îmbrăcând forma unui document semnat de ambii parteneri, care fac referire la comportamentele agresive  ce a urmează a fi corectate. Împreună cu profesorul, școlarul agresiv convine asupra definirii comportamentului său ca fiind o problemă și asupra tipului de consecințe pe care le va avea de suportat pentru acel comportament Contractele de schimbare comportamentală trebuie să includă doar acele informații relevante pentru fiecare caz, prezentate într-o formă accesibilă. Contractele pe termen scurt încheiate cu elevii de vârstă școlară mică nu includ, în general, perioade de timp clar specificate, ci accentuează modificările comportamentale așteptate și recompensele în caz de progres. Exemplu de „clauză contractuală”: „Dacă mă pot juca în pauză fără să lovesc vreun coleg, atunci pot fi conducătorul de joc la ora de educație fizică.”

Stabilirea de limite poate fi definită ca o variantă flexibilă a instruirii prin care se încercă conștientizarea de către elevi a graniței dintre ce au voie și ce nu au voie să facă, a modul de comportament acceptat și neacceptat în sala de clasă, și nu numai.

Pentru a stabili limite, profesorii pot recurge la cinci metode pe care să le folosească cu scopul de a armoniza relația profesor-elev. Acestea sunt (Popa N.L., 2010, pp.236-238):

1. Folosirea mesajelor-eu care reprezintă tehnici asociate disciplinei asertive care indică elevilor în ce mod comportamentul său îl afectează pe profesor și cum dorește acesta să schimbe acest comportament. Exemplu: Profesorul explică o problemă la tablă, Ion o trage de codițe pe colega din fața lui. Mesajul de tip EU ar putea fi formulat astfel: „Ion, dacă tu o tragi de codițe pe colega ta în timp ce eu explic problema, eu mă simt indignat și deranjat. Aș vrea să te oprești, să-ți ceri scuze de la colega ta și să fii atent la explicațiile mele”.
2. Oferirea de informații care să le reamintească copiilor alternativele de conduită dezirabile.
3. Prezentarea consecințelor logice și naturale ale conduitei-problemă.
4. Stabilirea de recompense/sancțiuni pentru anumite conduite.
5. În situația în care metodele precedente au eșuat, profesorul îi invită pe copii să aleagă dintre două acțiuni sau situații.

Cu siguranță că există și alte strategii și tehnici pe care profesorul le poate utiliza în prevenirea/diminuarea comportamentului agresiv la școlarul de vârstă mică, însă ceea ce merită a fi reținut este faptul că toate modalitățile de intervenție se bazează pe o schimbare drastică asupra copilului agresiv sau cu probleme comportamentale: dintr-un copil etichetat, el poate deveni un copil ce poate învăța să se controleze.

BIBLIOGRAFIE
• Coasan, A., Vasilescu, A., 1988, Adaptarea școlară, Editura S.E., București.
• Cosmovici, A., Iacob, L., 2005, Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași.
• Neamțu, C., 2003, Devianța școlară, Ed. Polirom, Iași.
• Popa N., 2010, Managementul clasei, curs IDD, Universitatea „Al. I. Cuza”, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Iași.
• Sălăvăstru, D., 2003, „Violenta în mediul școlar” în Ferreol, G., Neculau, A. (coord), Violența. Aspecte psihosociale, Editura Polirom, Iași.
• Șoitu, L., Hăvârneanu, C., 2001, Agresivitatea în școală, Editura Institutului European, Iași.

 

Accesări: 2.302

Încadrare în categoriile științelor educației:

prof. Ramona Chinan

Școala Gimnazială Ion Simionescu, Iași (Iași), România

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/ramona.chinan

Articole asemănătoare