În viziunea lui Constantin Cucoş, reputat pedagog român, interdisciplinaritatea este „o formă de cooperare între discipline diferite cu privire la o problematică, a cărei complexitate nu poate fi surprinsă decât printr-o convergenţă şi o combinare prudentă a mai multor puncte de vedere”. Aşadar interdisciplinaritatea are drept scop redarea unei imagini integratoare a unei proces/ fenomen prin tratarea acestuia din perspective ştiinţifice diferite. Unul dintre aspectele cele mai importante care stau în atenţia reformei globale, comprehensive a învăţământului modern în general şi a reformei curriculare în special îl constituie organizarea interdisciplinară a conţinuturilor, care vizează depăşirea graniţelor artificiale dintre diferite discipline de învăţământ, asigurând fiecăreia posibilitatea de a participa cu propriile reţele şi scheme conceptuale şi cu propriile metode de cercetare pentru rezolvarea problematicii globale a lumii contemporane. Dicţionarele de specialitate definesc interdisciplinaritatea drept „ansamblul relaţiilor şi interacţiunilor dintre diferite conţinuturi şi mesaje angajate la nivelul unui demers didactic/ educativ cu finalitate relevantă în planul formării dezvoltării personalităţii elevului, studentului”.

Interdisciplinaritatea, ca principiu metodologic de bază al filosofiei şi al ştiinţei, derivă din teoria generală a sistemelor şi din metodologia abordării sistematice, reprezentând o consecinţă a dezvoltării ştiinţelor particulare la un nivel care permite abordări complexe, stabilirea de legături, interdependenţe şi interacţiuni între domenii, cu apariţia disciplinelor de graniţă, oferind, astfel, o imagine integrată a unor aspectelor care sunt analizate uneori artificial, forţat, separat.
Interdisciplinaritatea reprezintă un demers care se desfăşoară pe mai multe niveluri şi care constă, pe de o parte, în selecţia şi condensarea (sinteza) cunoştinţelor existente în perimetrul multidisciplinar, iar pe de altă parte, în formarea de noi cunoştinţe, interpretări, abordări, perspective, limbaje; concepte, legi, paradigme etc. Există diferite tipuri de realizare a raportului între discipline, care, în timp, au condus la diferite tipuri de disciplinaritate, cu caracteristici individuale, ce le conferă identitate proprie.

Interdisciplinaritatea se impune ca o exigenţă a lumii contemporane supuse schimbărilor, acumulărilor cognitive în diferite domenii ale cunoaşterii, deschizând noi perspective asupra realităţii. Promovarea interdisciplinarităţii în învăţământul românesc constituie un element definitoriu al progresului cunoaşterii, al formării unor caractere adaptabile, capabile să raporteze informaţiile la un sistem propriu de valori şi să aibă o viziune globală. Din această perspectivă putem considera interdisciplinaritatea ca un „un proces de cooperare, unificare şi codificare unitară a disciplinelor ştiinţifice contemporane, caracteristic actualei etape de dezvoltare a cunoaşterii ştiinţifice, în care fiecare disciplină îşi păstrează autonomia gnoseologică, specializarea şi independenţa relativă şi în acelaşi timp se integrează în sistemul global de cunoştinţe”.

Astăzi disciplinele sunt invadate de un gigantism care le înbuşă, le abate de la rolul lor simplificator şi le inchide în impasul hiperspecializării. Inconveniențele tot mai evidente ale compartimentării, necesitatea din ce în ce mai manifestă a unor perspective globale şi contestarea unui devotament faţă de obiect care face ca omul să fie uitat, au dus treptat la conceperea şi la promovarea aceea ce s-a numit interdisciplinaritate. Abordarea interdisciplinară porneşte astfel de la ideea că nicio disciplină de învăţământ nu constituie un domeniu închis, fiind posibile legături între discipline. Corelarea interdisciplinară a informaţiilor din diferite domenii ale cunoaşterii implică formarea gândirii critice, reflexive şi, implicit, concentrarea atenţiei atât asupra individului supus educaţiei, cât şi asupra finalităţilor sistemului în care acesta urmează să se integreze. În acest context, evitarea hiperspecializării, a compartimentării informaţiei prin abordarea unei perspective globale, nevoia de punţi intre diferitele discipline au condus treptat la conceperea şi promovarea interdisciplinarităţii care „implică un anumit grad de integrare între diferitele domenii ale cunoaşterii şi între diferite abordări, ca şi utilizarea unui limbaj comun permiţând schimburi de ordin conceptual şi metodologic”. Pornind de ideea că esenţial este transferul metodelor dintr-o disciplină întralta, Basarab Nicolescu distinge trei grade de interdisciplinaritate: a) un grad aplicativ (metodele fizicii nucleare transferate în medicină duc la apariţia unor noi tratamente contra cancerului); b) un grad epistemologic (transferul metodelor logicii formale în domeniul dreptului generează analize interesante în epistemologia dreptului); c) un grad generator de noi discipline (transferul metodelor matematicii în domeniul fizicii a generat fizica matematică, al informaticii în artă a dus la arta informatică).

Tendinţa spre unitate în cunoaştere nu este nouă, rădăcinile ei pot fi căutate în chiar totalitaţile nediferenţiate ale cunoaşterii prin intermediul miturilor. În esenţă, interdisciplinaritatea este o formă de cooperare între discipline ştiinţifice diferite, care se realizează în principal respectând logica ştiinţelor respective, adaptate particularităţilor legii didactice şi-l ajută pe elev în formarea unei imagini unitare a realităţii, îi dezvoltă o gândire integratoare. În înfăptuirea unui învăţământ modern, formativ, considerăm predarea–învăţarea interdisciplinară o condiţie importantă, întrucât corelarea cunoştinţelor contribuie substanţial la realizarea educaţiei elevilor, la formarea şi dezvoltarea flexibilităţii gândirii, a capacitaţii lor de a aplica diverse cunoştinţe în practică. Predarea – învăţarea prin corelarea obiectelor de studiu reprezintă ceva inedit şi interesant în lecţii, activând elevii, le stimulează creativitatea şi contribuie la unitatea procesului instructiv – educativ, la formarea unui om cu o cultură vastă.

Legătura dintre discipline se poate realiza la nivelul conţinuturilor, obiectivelor, dar se creează şi un mediu propice pentru ca fiecare elev să se exprime, să lucreze în echipă sau individual. O analiză a obiectivelor cadru din programa evidenţiază un prim punct comun al disciplinelor şcolare şi anume dezvoltarea capacităţii de comunicare, colaborare în realizarea unor produse. La fiecare disciplină acest obiectiv este formulat astfel: „Adâncirea analizei programei şcolare relevă un numar mai mare de obiective de referinţă şi activităţi de învăţare ce permit abordarea interdisciplinară, însă cele mai interesante conexiuni se realizează la nivelul conţinuturilor ”. Un conţinut şcolar structurat în chip interdisciplinar este mai adecvat realităţii descrise şi asigură o percepere unitară, coerentă fenomenelor (Exemplu – Datinile şi sărbătorile populare invită la cautări şi conexiuni între diferitele domenii de cunoştere). Pentru eficientizarea procesului instructiv-educativ, interdisciplinaritatea trebuie corelată cu alte principii didactice şi metodologice care stau la baza unui sistem de învăţământ deschis şi activ, în deplină concordanţă cu realitatea socio-culturală: educaţia permanentă, proiectarea curriculumului în echipă, predarea–învăţarea centrate pe elev, învăţarea în grupe mici, învăţarea în clase bibliotecă, predarea învăţarea în echipă, centrarea pe efecte educative ale procesului de învăţământ, promovarea metodelor activ-participative.

Activităţile interdisciplinare s-au impus în învăţământul modern ca o necesitate spre a răspunde cerinţelor de educaţie ale societăţii contemporane. Prin apelul la interdisciplinaritate, se obţin următoarele efecte: situează elevul în miezul acţiunii, rezervându-i un rol activ şi principal: să imagineze, să construiască pe plan mintal, să investigheze, să exploreze, să creeze, să transpună în practică; să valorizeze experienţa cotidiană a fiecărui elev, considerând-o ancoră în achiziţionarea noilor abilităţi şi capacităţi; clarifică mai bine o temă făcând apel la mai multe discipline; elevii devin implicaţi activ în procesul învăţării; le este dezvoltată gândirea creativă; le sunt cultivate aptitudinile; se creează ocazii de a corela limbajele disciplinelor şcolare; permite aplicarea cunoştinţelor în diferite domenii; cunostituie o abordare economică din punct de vedere al raportului dintre cantitatea de cunoştinţe şi volumul de învăţare.

Bibliografie

Constantin Cucoş, Pedagogia , Editura Polirom, Iaşi., 1998, p. 77;
S. Cristea, Dicţionar de termeni pedagogici, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, p.295;
Adela Becleanu-Iancu, Spiritualitatea românească-permanenţă, devenire, Editura Politică, Bucureşti, 1980;
L. D’Hainaut: Programe de învatamânt şi educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981;
George Văideanu, Educaţia la frontiera dintre milenii, E.D.P., Bucureşti, 1988;