Tulburările de vorbire și corectarea lor la preșcolari

Dacă analizăm frecvența tulburărilor de vorbire la diferite vârste, ajungem la concluzia că vârsta preșcolară deține recordul. Cauzele care stau la baza acestor tulburări pot fi grupate în două mari categorii: prima, la nivelul condițiilor, evoluției sau condițiilor și evoluției normale; cea de-a doua, la nivelul condițiilor, evoluției sau condiției și evoluției anormale.
Cele mai frecvente tulburări de vorbire care se încadrează în prima categorie constau în substituirea unor sunete mai greu de pronunțat cu altele ușoare și recurgerea la pronunțarea aproximativă. E mai ales cazul dislaliilor ușoare: sigmatisme, rotacisme, lambdacisme ș.a., multe din aceste tulburări se corectează spontan, întrucât pronunțarea corectă evoluează în strânsă legătură cu dezvoltarea aparatului fono-articulator, a auzului fonematic și cu lărgirea posibilităților de imitație verbală. Dintre elementele tipice pronunțării infantile, înlocuirea sunetului „r” cu „l” sau cu „i”, manifestă o mai mare tendință de stabilitate, menținându-se la unii copii până către vârsta de 5-6 ani.

Gama tulburărilor de vorbire care fac parte din cea de-a doua categorie dispune de numeroase diversificări. Cauzele lor sunt multe și de gravitate diferită. Din rândul celor mai importante fac parte: malformațiile anatomo-fiziologice ale aparatului fonoarticular fisura labiodentară, absența omușorului, prezența vegetațiilor adenoide etc.), hipoacuzia, alalia, oligofrenia, insuficiența mediului de vorbire, ambianța de vorbire deficitară ori artificializată (de exemplu, vorbirea pseudoinfantilă sau alintată a persoanelor din jur) ș.a. Cele mai multe malformații anatomo-fiziologice pot fi corectate prin intervenții chirurgicale, urmând a se efectua, după vindecare, exerciții logopedice pentru corectarea vorbirii, prin solicitarea structurilor normalizate.

Pentru hipoacuzici sau surzii parțiali, sunt necesare aparate amplificatoare (proteze auditive) capabile să asigure corectarea audibilității. La alalici nu se pune atât problema corectării, cât mai ales a formării și dezvoltării comunicării verbale. Este necesară intervenția logopedică perseverentă și sistematică pentru a realiza, concomitent cu vorbirea, dezvoltarea psihică pe baze specific verbale.

Pe fondul oligofreniei, pot apărea deficiențe și tulburări de vorbire de la cele mai ușoare (dislalia) până la cele mai grave (dizartria și anartria). Cu cât oligofrenia este într-un stadiu mai avansat, cu atât posibilitățile de corectare sunt mai reduse.

Insuficiențele mediului de vorbire pot fi evitate prin înscrierea copilului în grădiniță și frecventarea constantă a acesteia de către copil, prin evitarea vorbirii artificializate de către adulții ce-l înconjoară pe copil. Tulburările ușoare de vorbire se pot corecta chiar în absența unui sprijin organizat din exterior, adică o corectare spontană ori prin efortul copilului. În situația în care tulburările de vorbire nu cedează la vârsta preșcolară, preocupările trebuie să continue și în etapa următoare acesteia, adică în școală.

Copiii cu tulburări de vorbire trebuie educați în așa fel, încât să devină activi, sociabili, îndrăzneți, vorbăreți.

Aceste trăsături comportamentale au pentru ei o adevărată valoare terapeutică, dacă sunt amplasate într-un context adecvat, adică nici o exigență excesivă, nici o lipsă totală de exigență.

Corectarea tulburărilor de vorbire necesită la această vârstă atât măsuri diferențiate, cât și măsuri comune. Cele diferențiate sunt solicitate de specificul deficienței, iar cele comune de înrudirile dintre deficiențe. Stimularea verbală primește sprijin de seamă din partea utilizării jocurilor și jucăriilor, tocmai pentru că ele îl dinamizează cel mai mult pe copilul de această vârstă. Un rol însemnat îl au poeziile, cântecele, răspunsurile la întrebări, diferite istorioare. Stadiul dezvoltării limbajului la copiii preșcolari permite obținerea de rezultate satisfăcătoare într-un timp relativ scurt.

Activitatea specifică a preșcolarului, jocul, trebuie folosită cât mai mult pentru normalizarea vorbirii acestuia.

Prevenirea și înlăturarea tulburărilor de vorbire, activitatea corectiv-recuperativă trebuie să înceapă cu copiii preșcolari mici, deoarece la această vârstă tulburările sunt mai frecvente, iar transformarea lor în deprinderi greșite ar avea urmări grave asupra dezvoltării ulterioare a personalității copiilor: frânează dezvoltarea limbajului și comunicării, împiedică însușirea cunoștințelor prevăzute de curriculum, îi fac timizi.

În etapa de corectare a tulburărilor de vorbire, se disting trei etape:
a) etapa de depistare și cunoaștere a tulburărilor de vorbire;
b) etapa de formare și consolidare a unor deprinderi articulatorii corecte și de formare a auzului fonematic, de dezvoltare a motricității generale și a mișcărilor fonoarticulatorii;
c) etapa de muncă individuală sau colectivă pentru corectarea, fixarea și consolidarea emiterii suntelor.

a) Etapa de depistare și cunoaștere a tulburărilor de vorbire presupune ca educatoarea grupei să întocmească o evidență clară a copiilor cu dificultăți de vorbire, să realizeze la începutul anului școlar o fișă pentru fiecare copil, în care să consemneze datele obținute în urma evaluărilor inițiale, în ceea ce privește dezvoltarea limbajului și comunicării. Această fișă va fi completată pe parcursul anului școlar și va consemna progresele obținute de fiecare copil.

La începutul anului, educatoarea va urmări modul de pronunție a sunetelor din punct de vedere al emiterii și se va acționa pe linia formării și consolidării unor deprinderi articulatorii, pe educarea respirației și a echilibrului dintre inspirație și expirație, pe dezvoltarea auzului fonematic, a mișcărilor fonoarticulatorii.

Pentru prevenirea și înlăturarea tulburărilor de vorbire constatate se pot folosi exerciții cum sunt:

• jocurile în aer liber;
• expirarea și inspirarea alternativă pe gură și nas;
• jocuri de ghicire a vocilor care îi strigă;
• imitarea onomatopeelor specifice unor animale;
• recitarea de poezii ritmice;
• identificarea și diferențierea cuvintelor sinonime și paronime;
• folosirea unor exerciții pentru dezvoltarea organelor fonoarticulatorii.

Constatările din etapa depistării se înregistrează în fișa de observație, cu precizarea sunetelor incorecte, poziția limbii în timpul pronunției, conformația maxilarelor, a dentiției, cursivitatea vorbirii.

b) Etapa de formare, fixare și consolidare a unor deprnderi articulatorii corecte contribuie la formarea unor deprinderi de respirație corectă, dezvoltarea capacității toracice și pulmonare, realizarea unei mobilități sporite a organelor articulatorii, dezvoltarea auzului fonematic.

c) Etapa de muncă individuală sau colectivă pentru corectarea, fixarea și consolidarea deprinderii de emitere a sunetelor presupune multă răbdare și înțelegere. Timpul de corectare poate dura mai mult sau mai puțin pentru fiecare copil, în funcție de gradul de dificultate și de receptivitatea copilului.

Munca de corectare propriu-zisă trebuie desfășurată individual, în absența celorlalți copii. Aceasta presupune exerciții respiratorii, exprimarea unor propoziții scurte în care să fie prezent un cuvânt ce conține sunetul ce trebuie corectat, demonstrarea în oglindă a modului de formare a sunetului, exersarea pronunției și apoi introducerea sunetului în alte silabe. După obținerea pronunțării corecte a sunetului, se trece la consolidarea lui prin reproducerea unor texte, poezii, povestiri, descrieri etc.

Dereglările de limbaj influențează negativ personalitatea copiilor, de aceea educatoarea trebuie să dovedească tact și perseverență în activitatea pe care o desfășoară cu copiii cu astfel de probleme, în vederea integrării lor în colectiv și eliminării stărilor negativiste comportamentale.