Religia este o disciplină care îl are pe Hristos în centrul atenției, învățăturile Sale rămânând actuale până la a doua Sa venire pe pământ. Biserica propovăduiește credincioșilor aceste învățături prin predici, Sfintele Taine și slujbele religioase. Întregul cult religios se raportează la tot ceea ce Hristos i-a învățat pe Apostolii Săi și pe oameni, transmis atât prin viu grai, cât și prin epistolele scrise către creștinii de pretutindeni.
Educația religioasă rămâne, în esență, o educație pentru veșnicie. Aceasta propune valori constante, revelate, care, odată interiorizate, au rolul de a unifica toate valorile cuprinse în conștiința omului. Este importantă pentru copii și elevi atât ca sentiment, cât și ca logică de explicare a lumii, oferindu-le perspectiva comuniunii veșnice cu Dumnezeu și cu semenii. Mai mult, le propune modele vii de bunătate și sfințenie, necesare în viața personală și comunitară.
După cum spunea Vasile Băncilă în lucrarea „Inițierea religioasă a copilului”: „Dacă nu plouă primăvara, degeaba va ploua mai târziu.” Această metaforă subliniază importanța educației religioase încă din primii ani de viață ai copilului. În contrast cu alte discipline, religia a rămas constantă în raportarea sa la divinitate, în timp ce alte domenii s-au distanțat de această dimensiune în diferite contexte istorice sau sociale.
Provocările actuale ale educației religioase
În contextul actual, există voci care, invocând libertatea de conștiință, susțin eliminarea disciplinei religie din școală sau înlocuirea ei cu alte cursuri opționale. Asemenea propuneri ignoră atât tradiția școlii românești și practica europeană, cât și impactul pozitiv demonstrat al educației religioase asupra elevilor. Este important de subliniat că disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale și morale fundamentale pentru cultura europeană și națională.
Rolul profesorului de religie
Profesorul de religie ocupă o poziție unică și indispensabilă în sistemul educațional. Cu pregătire în pedagogie, psihologie și teologie, acesta își asumă o carieră specială, fiind un adevărat „păstor de suflete” la catedră. Responsabilitatea sa este multiplă, acționând ca:
- integrator între copil, familie, Biserică și societate
- model viu pentru elevi în ceea ce privește seriozitatea, religiozitatea și moralitatea
- mediator înțelept între diferitele aspecte ale educației religioase.
Colaborarea dintre familie, școală și Biserică
Educația religioasă eficientă necesită o colaborare strânsă între trei piloni fundamentali:
1. Familia – primul loc unde copilul învață despre Dumnezeu, unde părinții transmit primele noțiuni religioase prin povești biblice, cântece și exemple personale.
2. Școala – a doua familie pentru elevi, unde educația religioasă se realizează sistematic și profesionist.
3. Biserica – a treia familie, care completează și întărește educația religioasă primită în celelalte medii.
După cum sublinia Patriarhul Daniel al BOR, „creșterea copiilor în duhul credinței nu trebuie lăsată doar pe seama profesorilor, ci trebuie să fie rezultatul colaborării dintre familie, biserică și școală”. Fără implicarea și cooperarea tuturor acestor factori, există riscul îndepărtării copilului de valorile spirituale fundamentale, mai ales în contextul actual al unei societăți tot mai secularizate.
Concluzie
Educația religioasă reprezintă un element esențial în formarea completă a personalității copilului. Aceasta nu se rezumă doar la transmiterea unor cunoștințe teoretice, ci urmărește prezentarea unui adevăr care transcende rațiunea omenească, fiind capabil să transforme sufletul copilului în conformitate cu idealurile creștine. Succesul acestui demers educațional depinde de colaborarea armonioasă dintre toți factorii implicați și de menținerea unui echilibru între tradiție și adaptarea la provocările contemporane.