Educația online și copilul cu cerințe educaționale speciale

Ce se întâmplă în prezent cu sistemul educațional? Dacă ne raportăm la „învățarea online” putem afirma are loc o încorporare a tehnologiilor informației și comunicării în procesul educațional, solicitând din partea elevilor de vârstă preșcolară, primară, gimnazială și liceală, profesorilor și părinților să „dețină” abilități specifice. Putem vorbi de o „învățare modernă” adaptată procesului evolutiv care are loc pe plan social (la nivel micro- și macro), politic, economic, biologic, psihologic?

Prin introducerea tehnologiilor digitale în educație, se lărgește universul de cunoaștere, informare și comunicare în rândul educaților. Schimbările socio-economice, dezvoltarea științifică accelerată, expansiunea utilizării tehnologiei moderne, produc schimbări la nivelul sistemului de învățământ. Introducerea noilor tehnologii informatice și comunicaționale în aproape toate domeniile societății contemporane a condus la informatizarea învățământului. Ce presupune această informatizare? În primul rând dotarea școlilor cu echipamentele  necesare, apoi proiectarea unei game largi de softuri tematice, reprofesionalizarea cadrelor didactice într-o viziune centrată pe elev și într-un final constituirea premiselor unei rețele informatizate ca suport al unui management modern. Astfel tehnologiile informației și comunicării pot deveni sisteme de suport în procesul educațional.

Literatura pedagogică delimitează trei etape ale informatizării învățământului: 1. În prima etapă, calculatorul a intrat în școală ca virtual facilitator educațional, în continuarea retroproiectorului, magnetofonului și s-a impus ca disciplină distinctă, cu statut obligatoriu sau opțional, în planul de învățământ; 2. În a doua etapă, calculatorul este valorificat ca resursă educațională cu potențial mare în toate ariile curriculare și încep demersurile de conștientizare a educaților și profesorilor în legătură cu avantajele valorificării didactice a calculatorului; 3. În a treia etapă, calculatorul este valorificat ca „sistem de învățare”  care va determina modificări în definirea obiectivelor educaționale, reorganizarea conținuturilor educaționale în manieră interdisciplinară, integrată, modulară, adaptarea metodologică a continuum-ul predare-învățare-evaluare, reinterpretarea relației profesor-elev, redimensionarea competențelor profesorului (Crețu, 2000, pg.262.)  Aceste trei etape se complementează reciproc atât din punct de vedere teoretic, cât și practic-aplicativ.

Particularizând la nivelul educației copiilor cu C.E.S., se poate afirma că instruirea asistată de calculator are rol semnificativ de suport în comunicare și sprijin în învățare. Pentru copiii cu deficiențe, calculatorul poate fi considerat nefolositor în procesul instructiv educativ, însă performanțele înregistrate în ultimii ani în sfera informaticii au permis adaptarea computerelor și implicit a programelor astfel încât să poată fi folosite și de către copiii/ elevii/ tinerii cu CES.

Evoluția constantă a tehnologiei și contextual pandemic prezent  atrage după sine nevoia „urgentă” a cadrelor didactice de a se familiariza cu cele mai recente tendințe. Se poate ca acest „sistem de învățare suport” să suplinească prezența fizică a profesorului? Putem afirmă că „învățarea online” conduce la un progres cognitiv, emoțional sau social?

Dacă în școala tradițională profesorul era privit ca fiind o autoritate care deținea adevărul și împărtășea acest adevăr elevilor prin intermediul procesului de predare clasic, „școala modernă” vede în profesor o sursă de experiență pentru copii. Dascălul este „partener în procesul de învățare al copilului, între ei existând un schimb reciproc de cunoștințe” (Gandini, apud Hewett, 2001, p. 97), ghid și facilitator „provocând ocazii de a descoperi” (Edwars, apud Hewett, 2001, p. 97), constructivist al propriei învățări, dar și al copilului, „încurajând încercările copilului de explorare, de descoperire, de angajare în dialog cu ceilalți copii, de inițiativă” (Joița, apud Sălăvăstru, 2009, p. 148).

Indiferent dacă vorbim de un context educațional online sau context formal fizic, profesorul are responsabilitatea de a susține cu încredere actul educativ al fiecărui copil, de a se interesa în permanență de eforturile sale, de a achiziționa cunoștințele necesare, de a recepționa și de a retransmite imediat cunoștințele pentru a corecta eventualele omisiuni și deformări ce pot apărea în răspunsurile/ rezultatele elevilor.

Copilul este o ființă complexă, deosebită și individuală, care coexistă prin relațiile pe care  le construiește cu adulții, copiii și mediul exterior. Părintele și profesorul au responsabilitatea morală de a proteja sănătatea fizică, psihică a copilului prin crearea unui mediu prietenos, activ, creativ și critic, un loc de îngrijire și învățare viabil, dezvoltându-i astfel sentimentul că este în siguranță alături de ei, de  a-i oferi repere foarte precise în timp și spatiu care pot ajuta la observarea, investigarea și înțelegerea lumii înconjurătoare, plecând de la nevoile și interesele copilului. De asemenea, alături de părinte și profesor, copilul trăiește experiențe noi, senzatii și emoții noi, diverse și intense, se relaxează, se joacă, se îmbogățește spiritual, cognitiv, moral, își dezvoltă abilități intra și interpersonale. A crește, a fi îngrijit și educat într-un mediu fizic securizant, într-un mediu stimulant din punct de vedere cognitiv și socio-afectiv este unul dintre dezideratele care ne dorim, noi, profesorii, ne dorim să fundamenteze întreg procesul terapeutic-recuperator al copilului.

Ne dorim ca prin intermediul activităților de învățare desfășurate exclusiv în mod online să asigurăm șanse egale si reale de participare la îngrijire și educație pentru fiecare copil în parte, prin adaptarea și diferențierea procesului instructiv-educativ la nivelul intereselor cognitive, la posibilitățile aptitudinale, la ritmul și stilul de învățare și respectarea caracteristicilor individuale de dezvoltare și învățare a copilului.

Din proprie perspectivă și experiență, „învățarea online” nu poate suplini rolul cadrului didactic la clasă, nu poate avea efecte pozitive asupra dezvoltării socio-emoționale a copilului. Este important pentru copil să participe activ la activități, noi (profesorul și părintele) oferindu-i un mediu de îngrijire și învățare cald, plin de schimburi reciproce și experiențe noi, provocându-l la activități care presupun cooperare și colaborare, observând și încurajând comportamentul bun, oferindu-i sentimentul încrederii în oameni și permițându-i să-și manifeste bucuria pentru succesul obținut în activități.

Din punct de vedere al limitelor utilizării calculatorului în activitatea la clasă, se poate spune că acestea se referă la: lipsa de resurse tehnologice- lipsa calculatorului sau a altor dispozitive necesare pentru organizarea în condiții optime a procesului de învățământ sub această formă de asistare, rezistența cadrelor didactice față de ultimele noutăți în materie de tehnologie informațională, lipsa de abilități sau abilități neexersate de utilizare a tehnologiilor informaționale, în general și a calculatorului, în special, abilitare care necesită eforturi din partea profesorilor.

Acest tip de „învățare online” sau „învățare la distanță” poate constitui o formă de abordare educațională complementară școlii tradiționale… această formulă poate constitui un prim pas spre ceea ce putem numi școala viitorului. Școala viitorului poate constitui un mediu în care fiecare copil are acces la tehnologiile de sprijin și este susținut în procesul educațional de către cadrul didactic. Cadrul didactic poate asigura un nivel înalt de individualizare a procesului instructiv-educativ, poate crea situații educaționale diferite, utilizând tehnologiile asistive, în funcție de particularitățile de vârstă și psihoindividuale ale copiilor. De asemenea cadrul didactic poate  contribui la dezvoltarea în rândul copiilor a competenței de a explora, selecta, sistematiza și stoca informațiile primite pe cale vizuală, la stimularea capacității creative și a abilităților de rezolvarea a problemelor, la stimularea interesului față de nou eliminând riscul ca elevul să se plictisească sau ca activitatea să intre în rutină.

Orice formă ar lua, educația constituie axul central al personalității copilului și are ca specificitate formarea și valorificarea capacităților cognitive, abilităților socio-emoționale.

Bibliografie

Crețu, C. (2000). Teoria curriculumului. Iași: Editura Universității „Al.I.Cuza”.
Hewet, V.M. (2001). Early Childhood Education Journal.
Sălăvăstru, D. (2009). Psihologia educației. Iași: Editura Polirom.